Povestea mea e scurtă.
Copil fiind, ca orice copil, probabil, nu ratam nici o trecere a circului (oricare ar fi fost el) prin oraş. Plângeam trei zile pentru a obţine învoire şi mă înfiinţam la coada din faţa cortului imens, promisiune a unei alte lumi. Crescând, mă abăteam din drum, cu sau fără învoire, pentru a căsca gura la animalele din menajerie. Îmi plăcea să privesc totul din spatele cortinei, înainte de a-mi ocupa locul în public. Astfel, spectacolul nu mai era doar un joc stralucitor, ci rezultatul unor ore bune de antrenament, efort, poate chiar şi momente de enervare pe care le prindeam din zbor, în trecerea mea de la o cuşcă la alta. Cunoşteam puţin fiecare suflet ce, sub acel strat sclipitor, respira pentru a ne înveseli preţ de o reprezentaţie.
Nu ştiam nume, iar numărul preferat era cel de acrobaţie la înalţime. Luam totul ca pe un întreg ce nu înceta să ma fascineze.
Într-o seară, însă, am părăsit cortul circului luând cu mine, pentru totdeauna, o imagine. Imaginea unei siluete fragile de femeie foarte tânără ce nu mă impresionase prin zbor, prinderi şi desprinderi fulgerătoare, ci… în arena leilor! Mai văzusem multe asemenea numere. Clar, nu mă încântaseră prea mult. Acum… era altceva. Nu aş putea spune cu exactitate ce anume, dar numele dresoarei mi se gravase adânc în memorie – dacă ar fi fost să spun ce aş vrea să văd la circ, cu siguranţă aş fi spus: dresură de lei! Însă numai dacă dresorul este Elena Ţipa!
Nu a apărut ocazia… Deşi am căutat pe cele câteva afişe zărite prin oraş, nu regăseam numele. Aşteptam.
Iar peste ani, în locul unui afiş la vederea căruia să exclam: „În sfârşit, aşa ceva e de neratat!”… O ştire prinsă din întâmplare mă face să oftez… Elena Ţipa a părăsit arena pentru totdeauna…
Da, am oftat. Pentru că şi astăzi, dacă ar fi cap de afiş, aş pluti spre cortul circului, pentru a redescoperi magia acelor clipe. Nu, nu dresură de lei am văzut atunci, ci magie în cuşca leilor! Pentru că, dacă aş fi avut ocazia, i-aş fi spus: „Cândva, un copil v-a ţinut minte!”
Mult mai târziu am căutat să aflu motivul acestei dispariţii brutale. Ştiam că un leu a fost criminalul. Răzbunare? Posibil, dar acea siluetă fragilă nu părea chiar atât de aspră…
Mă aşteptam la o ştire laconică din care să reiasă că leul, plictisit şi sătul de răul tratament la care era supus, şi-a sfâşiat călăul. În schimb am găsit o poveste pe măsura magiei din arenă, complicată şi dureroasă, dintre un om şi un animal feroce care nu şi-ar fi făcut niciodată rău unul altuia.
Povestea mea e simplă şi scurtă. A ei, însă…
„DESTIN
Inspaimantator s-a jucat destinul cu o femeie curajoasa. Batjocoritor s-a distrat cu dresoarea Elena Tipa.
Fara voia ei, a devenit personajul central al uneia dintre cele
mai ciudate intamplari. Desi strunea fiare sangeroase,
lei si leoaice, dresoarea Elena Tipa era o femeie micuta, fragila chiar, doar privirea ochilor de culoare straniu violeta probabil ca hipnotiza intr-un fel felinele.
REFLEXE. Pe mainile Elenei Tipa se vedeau niscaiva cicatrici. Radea si explica: „Urmele sunt de la tigaia fierbinte cu clatite, nu de la ghearele leilor!”. Elena Tipa refuza cele doua mari metode de dresaj practicate de rusi si americani. Ea nu batea animalele, nici nu le infometa. Cauta sa le imprime respectul, se culca in cusca cu leii inca tineri, simula ca adoarme si fiarele se roteau tot mai aproape de ea. Cand distanta era mica, dresoarea sarea brusc in picioare, demonstrandu-le leilor ca are reflexe mai iuti decat ale lor. In plus, ii hranea in fiecare zi cu mana ei. Intr-o vreme, vedeta trupei, leul Albert, s-a imbolnavit si medicii nu l-au putut vindeca. Tocmai de aceea au propus sa fie omorat pentru a-l scapa de chinuri. Elena Tipa a spus ca-l va ingriji ea. Si i-a pansat cu rabdare si afectiune fiecare rana de pe piele. Albert a scapat de boala si inca era convalescent cand dresoarea i-a citit in ochi tristetea ca nu intra si el in spectacol. Salvatoarea lui, Elena Tipa, l-a inteles si l-a introdus in arena, chiar daca statea doar pe un taburet. Albert inca nu avea putere sa sara prin cercul de foc. Dupa cateva luni, a redevenit starul trupei de feline.
ATACUL. In trupa sosisera si doua leoaice tinere, zvapaiate. Intr-un spectacol, una dintre leoaicele tinere a ranit-o la deget pe dresoare, cealalta a simtit si ea mirosul sangelui si cele doua feline s-au napustit s-o sfasie pe Elena Tipa. Dar s-a repezit leul cel mare, Albert, si a aparat-o cu trupul lui pe dresoare. I-a salvat viata, asa cum Elena Tipa ii pansase fiecare rana in timpul bolii. Cele doua leoaice au fost inlaturate din trupa. Leul Albert nu le-a iertat niciodata pentru atacul asupra dresoarei. Voia mereu sa le ucida ca sa-si razbune salvatoarea. Albert ramasese preferatul Elenei Tipa. Peste niste ani, in timpul unei reprezentatii de circ in strainatate, Albert a gresit saltul spre cercul de foc si risca sa nu prinda cu labele piedestalul. Elena Tipa a strigat la el pentru a-l incuraja, dar Albert s-a speriat si involuntar a intors laba. Ghearele au lovit gatul dresoarei, iar vasele i-au fost sfasiate. Elena Tipa a cazut in arena, iar sangele tasnea din gatul ei ca dintr-o fantana arteziana. Se scurgea viata din ea, si nimeni nu putea face nimic. Leul Albert, preferatul, care fara voie a devenit si ucigasul ei, statea langa dresoarea moarta si nu intelegea nimic. Leul Albert a fost impuscat.”
O MÂNĂ DE CUVINTE 
Reblogged this on Goutte de Reve.