Parașutiștii, acest mister…


„Uite PARAȘUTIȘTII!”

Îi spune tatăl, într-o zi, copilului.

Copilul ridică ochii – nu are mai mult de trei – patru ani… Vede ciupercuțele colorate pe cer și se miră:

„Ce sunt?”

„PARAȘUTIȘTI!”

Si asa avea să le rămână numele!

Copilul nu a întrebat de unde vin. Din cer, îi era mai limpede ca seninul verii!  Privea… Și atât.

Cuvântul îi rămâne întipărit în minte, alături de imaginea ciupercuțelor minuscule  plutind ușor spre pământ. Și iată că, într-o dimineață…

„Hai în balcon să vezi parașutiștii!”

Copilul clipește des. Pleoapele nu s-au deschis bine, încă, dar picioarele cunosc singure drumul către balcon. Cască și se cațără iute pe scaun. Zâmbește: Ce de ciupercuțe! Sunt multe, sunt departe, sunt atât de mici… Încearcă să le numere, dar nu știe încă să numere destul de bine. Nu-i nimic. Să știe că sunt multe îi ajunge. Nu întreabă de unde vin. Din cer, nu e destul de clar? Dar oare de ce răsar doar într-o anumită parte de cer? I-ar plăcea să fie peste tot! Și des, nu doar așa, din când când, ploaia asta de… Parașutiști!

Timpul trece. Copilul crește puțin, în ritmul timpului. Acum merge cu tata pe câmp, să înalțe zmee. Da, ați înțeles bine! Tatăl înalță zmee! Copilul… Are altceva de făcut: să urmărească, sus, avioane! La Strejnic este spectacol aerian, dar el nu știe asta. A mai văzut avioanele, le cunoaște, îi plac, dar de aici le vede mult mai bine. Copilul învață despre looping și despre vrie. Despre avioanele acelea mari, albe și fără motor, cărora le spune planoare. Și mai învață… De unde răsar parașutiștii. Din avion!

Chiar și acel punct minuscul se vede mai bine și copilul descoperă că e… OM!

Copilul învață că omul de la capătul ciupercuței se numește parașutist și zâmbește. Știe că acești oameni îi vor fi în inimă alături de aviatori – nici pe ei nu i-a văzut încă, dar sunt acolo, în avion. Aviatorii conduc avioanele, planoriștii, planoarele și parașutiștii, parașutele – cum numește tatal ciupercuțele zburătoare. Ce frumos e să înalți zmee! Iar aceasta devine una dintre activițățile preferate ale copilului, deși nu prea avea să se atingă de sfoara lor.

Trecând prin timp, copilul află mereu ceva nou despre parașutism și parașutiști. Află că parașuta este barca de salvare a aerului, că  sunt și parașutiști militari, că la Strejnic există aerodrom, că, după ce urcă în turnul de parașutisti din parc (la care deocamdată nu are voie decât să se uite și să aștepte să mai crească – el, nu turnul!), poate merge la Strejnic, că mai este o parașută, mai mică, despre care se spune că este „de rezervă”… Vede filme, citește despre război și află că pilotul, în caz de doborâre a avionului, se parașutează, că este protejat și nu poate fi ucis cât timp este în aer (din păcate mai află și că… aiurea, nu!),  aude și citește despre accidente… Cum, SI EI?! Și ceva se rupe în sufletul lui…

Din clasă (are banca la geam), din curtea școlii, din parc, ori din fața blocului, copilul privește avioanele și, pentru că acum cunoaște avionul cu parașutiști, îl identifică repede. Acum el este cel care dă alarma, făcându-și colegii și tovarășii de joacă să ridice privirile spre cer.

Prima vizită la Strejnic vine mult mai târziu, copilul este adolescent. Merge să vadă planoarele, dar hangarul este închis. Nu-i nimic. Hangarul, care ascunde totul, este deja enorm de mult!

Un singur avion a rămas afară (cu mențiunea că fotografia este făcută la peste 20 de ani distanță):

 

„E avionul parașutiștilor!”

„Îl știu!”

Află că îi spune „AN2”, îl studiază, primește chiar permisiunea de a-l atinge și avionul i se cuibărește definitiv în suflet.

Așteptând mereu „să mai crească”, copilul, devenit adolescent, priveste turnul de parașutism în paragină: primul pas redus la praf… I se promisese că vârsta îi va permite să urce, iar de acolo va trece la școală, la Strejnic. Apoi… Nimic.

Parașutismul rămâne același mister nedezlegat.

Drumul spre salt e închis.

Și totuși… NU! Vag, ajung la el frânturi de informații, dar nimic legat, nimic concret. Timpul continuă să fugă…  Și îi aduce un verdict rostit simplu: cam târziu, v-ați trezit! (Habar nu aveau ei cât de treaz fusese el totdeauna…)

Din nou poteci închise, din nou află ceva până atunci neștiut: TANDEM! Și va rămâne SOLUȚIA. Nu multe salturi cu parașuta, dar unul va fi SIGUR!

Copilul păcălit fără voie și adolescentul bezmetic vor fi răzbunați!

Cândva. Pentru că saltul se amână constant. Uneori alegere, alteori pură întâmplare, timpul schimbă mereu totul. Doar dorința e constantă și la fel de puternică. Va fi. Dar… Nu încă.

Până atunci…

Îi vedem la show-rile aeriene: apar nu știm de unde, trec în pas rapid prin fața noastră, a publicului, și se strecoară la bordul unui avion, pentru a reapărea undeva sus… Nu avem timp să-i observăm bine, sunt mereu departe, ah! Iar acum… Când au ajuns deja jos? Norocoșii îi pot urmări la aterizare și parașutiștii trec, însoțiți de aplauze, spre hangar, probabil…  Sunt mulți și niciodată destui. Nu ne ajunge, vrem să mai sară odată! Iar ei… par că știu. Și o iau de la capăt.

Dar ce se întâmplă între timp, de unde și cum începe totul, ce îi îndeamnă să sară în gol și cum de le și place? Cine sunt? Cum fac să…? Dar să…?

Din unghiul meu, prin obiectiv, parașutiștii au devenit, în timp, și o… Mică încurcătură. Cu avioanele, planoarele și elicopterele o mai scot în vreun fel la capăt, ba mai încape uneori și un supersonic întreg într-o fotografie. Dar parașutiștii… O adevărată provocare!

„Iar am ratat parașutiștii! Și mi-am promis că-i prind pe toți, de data asta!” De căte ori nu mi-am spus în gând…

Iar sistemul de focalizare… Bine că nu poate reproduce tot ce și-a auzit de la mine…

Dar dacă, într-o zi, cineva mi-ar propune să petrec câteva ore alături de parașutiști, să văd ce și cum fac, să îi cunosc puțin mai bine, să îi fotografiez? Ce-aș răspunde? Aș refuza?

DA! Fără să stau pe gânduri! Adică… NU, bineînțeles că… DA! Of! Entuziasmul joacă feste… Să respir de trei ori adânc și să mai încerc o dată: Sigur că nu aș refuza, aș spune DA, fără să stau pe gânduri! (Uf! Am reușit să le așez într-o ordine…)

Și iată cum se face că mă aflu în fața porții aerodromului, din nou, privind cu drag panoul de metal de la intrare: ULM, planor, parașutiști… Locul de unde răsar toate!

Întotdeauna mă opresc aici, în fața porții. Este deschisă. Mereu este deschisă. O singură dată, cândva, în timp, am găsit-o închisă – era seară, târziu, iarnă. Mă opresc și, în gând, mulțumesc. Nu copilul, nu adolescentul, ci eu, adultul. Pentru că acum știu ce nu știam atunci. Că cei cu vârsta între 16 și 23 de ani pot veni aici, dacă își doresc. Că pot încerca, că au această șansă. Nimic nu-mi poate garanta că pentru mine ar fi fost o reușită. Poate ochelarii ar fi fost o piedică, în acele vremuri. Poate fizic nu aș fi rezistat. Poate m-aș fi speriat! Poate nu aș fi învățat! Cert este că nu am știut că… Aici era de fapt intrarea spre ce căutam. Mulțumesc că nu există fărâmă de frustrare, ci doar bucurie.

Intru zâmbind. Nici nu aș putea altfel, zâmbetul e în mine! E o victorie! Nu a mea, ci a LOR! Mulțumesc că acest loc a fost inventat și există!

Apoi îmi amintesc că nu mă aflu aici doar ca să mulțumesc locului că există, lucru pe care il pot face de oriunde, și mă îndrept spre hangar.

Astăzi am întâlnire cu parașutiștii!

Și…se pare că am aterizat perfect, direct în culise!

… Aveam eu ceva emoții, dar acum… M-am speriat de tot! Sunt… Mulți! Iar eu… Sunt la Strejnic și de aici nu plec nici… Nu plec și-atâta!

Înghit în sec și scot, încet, aparatul. Trebuia să mă țin bine de ceva, iar parașută… nu era prevăzută!

Aș căsca gura de uimire că sunt aici, dar, dacă e să fiu gură-cască în hangar, măcar să fiu unul ascuns bine!

Unul dintre mistere în toată splendoarea fenomenului de… pliere. Condiție principală în siguranța saltului, pliajul corect al acestui complicat echipament de zbor se cere observat în profunzime.

Mai văzusem puțin la Tuzla, dar atunci… N-am îndrăznit să mă apropii…

Sperând să fiu luată drept doar un stâlp plecat brusc la plimbare și să nu mă observe nimeni (Ba bine că nu!), trag cu ochiul.

Pășesc cu atenție, abia respir, dar până la urmă reușesc să descleștez și gura.  Întreb, timid. Și mi se răspunde.

ÎNVĂȚ.

Învăț despre voalură, despre corzi, cum se descurcă și întind, care este principala și unde este ascunsă rezerva (unde e bine să și rămână ascunsă!), care sunt comenzile, de ce poți trage și de ce în niciun caz NU și despre modul de deschidere.

Durează mult? Nu. Pliajul nu durează mult, nici puțin. Ci… Atât cât trebuie!

Unii învață, alții știu. Unii sunt la a cincea, alții la a cinci sute șaptezeci și șaptea pliere. Timpul limită este orientativ, având în vedere esențialul: să se facă BINE! De ce se întâmplă aici atârnă, la propriu, viața lor, a fiecăruia. Saltul începe la pliere. Și este motivul pentru care, în 99,99% din salturi parașutistul își pliază singur parașuta. Restul de până la 100% sunt cazuri excepționale în general oricum evitate.

Fără să fi planifcat, am început chiar cu… Începutul.

După atâtea lucruri noi aflate în doar câteva minute, se impune o scurtă pauză. Părăsesc hangarul…

Și uit că sunt în pauză. AN2!

Antonov An-2 (poreclit în limba rusă: кукуру́зник kukuruznik – de la кукуруза kukuruza – „porumb”, date fiind folosirea lui ca avion agricol și înălțimea mică la care poate opera, cunoscut și ca Annușka) este un biplan de producție sovietică, folosit în special ca avion utilitar. Este urmașul avionului Polikarpov Po-2 și codul său NATO este Colt.

Este un biplan ușor, monomotor, foarte rezistent și longeviv (mai este în serviciu). A zburat pentru prima dată în 31 august 1947 și a fost primul avion proiectat de biroul Antonov. Se spune că Antonov ar fi folosit drept model avionul românesc IAR 39. Este folosit pentru transportul de pasageri, putând transporta 12 persoane, pentru parașutism și pentru lucrări agricole.” wikipedia

Avion monument-simbol, frumos și impunător  (i-ați auzit motorul?), din păcate retras din uz în cadrul armatei, este astăzi rar văzut pe cerul României. Aeroclubul României deține trei complet restaurate și în perfectă stare de zbor, iar acesta este unul dintre ele – (re)dat la zbor in… 2017 (anul din care vă și povestesc). Foarte curând li se vor mai alătura două.

În față nu știu cum este și nici nu am de gând să încerc să aflu („Prin spatele calului și prin fața avionului nu treci niciodată!”, sună o regulă strictă în aviație.), dar, dacă e să vă nimeriți în spatele lui când are pornit motorul… Țineți bine copiii, că vi-i fură vântul!

Pe scurt: îl ador. Și încă nu am întâlnit om să nu iubească AN2-ul…

Deși cunoscut ca avion utilitar și mai rar de transport, numele îi este în principal sudat de al parașutiștilor. Și invers, desigur.

Iar acum am timp și mai ales voie să îl admir de aproape. Păstrez, totuși, o limită de distanță. Nu mușcă și nici eu nu intenționez să mușc din el, dar… Parcă nu este, încă, timpul… Nu arunc nicio privire înăntru – știu că aș fi tentată să urc și pentru asta… Încă n-am primit aprobare!

În fața hangarului, instructorii verifică minuțios echipamentul, fiecare chingă, fiecare sistem de siguranță și dau ultimele sfaturi înaintea saltului.

Învăț (ei repetă) poziția corectă la ieșirea din avion, poziția în aer și mișcările efectuate pentru deschiderea parașutei.

Învăț despre „șoricel”, acel „buton roșu”, ori manetă, despre care, în general, se spune: NU ATINGE! „Șoricelul” este comanda de deschidere, dacă nu știi și te mănâncă palmele să-l tragi, ca să vezi ce se întâmplă, în cel mai fericit dintre cazuri vei avea, ca rezultat, o parașută deschisă în hangar.

În aer, după deschidere, unii dintre șoricei trebuie readuși neapărat la sol, pentru reutilizare.

Iată unul păstrat cu mare grijă:

După verificarea echipamentului, pornim spre AN2. Dar nu oricum! În aviație și, implicit, în parașutism, nimic nu se face oricum, ci conform unor reguli bine stabilite. Aici nimic nu „merge și așa”, totul se face conform procedurilor ce au la bază o lege supremă: Siguranța înainte de toate! („Safety first!”, veți auzi în engleză.) Urcarea se face „Prin spatele avionului!”, avertisment ce se aude foarte des pe aerodrom. Disciplina e cea care ține întâmplările neplăcute la distanță; orice abatere, chiar minoră, poate avea urmări nedorite. Aici totul se face într-un singur mod,

nu există „sau” și „ori”, nu ai prea multe variante. Ca și într-un poligon de tragere, inițiativa este limitată de opțiunile deja verificate. Nu este timp și nici loc pentru „de ce asa”, „dar dacă”, „și totuși”. Nimeni nu își dorește să învețe din propriile greșeli, experiența altora și greșeli din trecut sunt fundamentul siguranței de astăzi.

Îmbarcarea și… decolare!

Urcarea nu este scurtă, până la 2500-3000m este cale lungă…

Îi privesc de jos… Bine, bine, dar eu? Eu cu ce mă ocup, acum?!

O, nu vă îngrijorați! Nu uitați că sunt… La Strejnic! Și este o zi normală de școală, pe aerodrom. Planoare și motor, elevi, comandanți și instructori, planuri și carnete de zbor…

Ați auzit vreodată cum cântă coarda de lansare a unui planor?

AN2 la verticală, gata de lansare! Sar parașutiștii!

Cu ochii pe sus, leg o prietenie strânsă cu o vilă (Pentru că vilă era, cred că avea și garaj, și piscină!) de popândău. Mai am de învățat, nu înțeleg prea bine din ce parte îi aștept și cum să mă orientez pentru a nu le nimeri în cale, la aterizare. Mai țopăi un pic, o mai tulesc la fugă, mai trag cu ochiul pe lângă aparat…

Precizia aterizării se exersează salt după salt, se învață și se îmbunătățește cu fiecare gest. De la cei aflați la primele zece salturi din viață, până la cei ajunși la saltul cu numărul cinci sute, fiecare nouă aterizare inseamnă un nou paragraf parcurs prin experiență.

Punctul fix este ținta, dar, până la a-l atinge, este drum lung și greu.

Aici, „repede și bine” pare a fi părăsit la poartă. BINE! Doar timpul și experiența acumulată pe parcurs vor face ca distanța până la acest punct să se micșoreze  mai rapid. Ca la fiecare dintre celelalte etape, și la aterizare siguranța este pe primul loc.

Învăț că un salt nu este doar: sar în cap, ori în picioare, aștept să se deschidă parașuta și sunt atent să nu-mi sucesc piciorul când ating pământul, ci: pliajul executat perfect, urcarea în siguranță în avion, ce se întâmplă acolo e încă un mister, părăsirea avionului în poziție corectă – în funcție de scopul saltului- și în siguranță, executarea deschiderii, stăpânirea comenzilor, orientarea în aer, poziționarea în funcție de vânt și aterizarea.

Fiecare aterizare e o reușită. Un nou salt se adaugă în palmares.

Dar lucrurile nu se opresc aici.

Parașuta nu va fi lăsată niciodată desfăcută. Spre hangar, deci!

Iar acum aflu unde dispar parașutiștii atât de rapid după salturile de la fiecare show aerian…

Aici:

Și o iau de la capăt… Întins, tras, aliniat, numărat… Fiecare coardă, fiecare nod în parte.

Învăț puțin, alături de ei. Pun chiar și un deget, pe care refuz categoric să îl las în sacul parașutei și îl recuperez rapid. Îmi place. Totul e la fel de nou, deși nu mai e prima dată. Mă apropii, observ.

Ridic ochii. Nu mai privesc echipamentul, ci pe EI. În timp, orice devine rutină. Așa se spune, cel puțin.  Ce văd, însă, nu pare a fi intrat în rutină. Obișnuință, dexteritate, dar rutină… Nu. Lipsește acel aer de indiferență, lipsește acea blazare din gesturi și priviri. Mă gândesc cât detest și cât durează să îmi strâng cortul (Și n-am făcut asta de două ori!)… Ori ei fac acest lucru pentru a… câta oară? Nu este primul salt din zi, nici prima zi din săptămână, sunt poate și puțin obosiți… Eu nu m-am plictisit, dar ei?! Cum de nu pare o corvoadă? Întreb și mi se explică: NU! Cum ar putea fi o corvoadă, cum ar putea fi plictisitor? Pliajul e o promisiune! Promisiunea unui nou salt! Ori… Saltul e dorința lor! Și, cu fiecare etapă trecută, momentul saltului efectiv se mai apropie un pas.

Învăț despre altimetru

și despre cuiul parașutei de rezervă.

Urmăresc verificarea tehnică la sol,

nu știu de unde apare și un cântar…

Cântar?! Nuuuu!… Mulțumesc! N-aș vrea să primesc de pe acum un „respins” la tandem!

Și pornesc spre salt,

cu același zâmbet larg!

Staaaați! Cum adică?! Pe mine iar m-ați uitat?! Vin și euuuu!

De fapt mă și instalasem bine (credeam eu…) și înaintea lor!

Nu mă întrebați cum am ajuns acolo, că nici eu nu știu prea bine.

Când faptul că voi urca a devenit certitudine, privind avionul, brusc, mi s-au înmuiat genunchii: CE FAAAC?!

URC? În AN2? Azi?! Chiar acum?!

Păi… Mă iertați, dar e dorința oricui l-a iubit vreodată! Să refuz?! Aș fi complet… (nu spun!). Dar sunt complet nepregătită! Una ca asta… Nici nu mi-a trecut prin cap! Da, normal că aș fi vrut, dar… Să mă gândesc că ar fi posibil… NU!

Autoevaluare tehnică:

Foame? Nu.

Sete? Nici.

Rău, amețeli, disconfort? Nici gând.

Doar… Emoții.

Inima? În dinți, unde-i e locul.

Creierul? Lasă, pe ăsta nu-l întreb, că e zăpăcit de tot, cine știe ce răspuns îmi dă și-l trântesc de toți pereții. lasă, tu… Dormi un pic, că e mai bine.

Pornesc spre avion și… Mă opresc brusc: câte uși o fi având asta?!

De ce nu l-am cercetaaat! Poftim acum, apucă-l, dacă știi de unde să începi! Nu puteam să urc, măcar pentru o privire? Dar nu aveam în plan pe termen scurt saltul, deci nu prevăzusem încă… Apropierea într-atât de mult…

Întreb, cât pot de inteligent:

– Pe unde urc?!

Iar răspunsul răsună ferm:

-Prin spate! Prin spatele avionului, NU prin față!

Of, asta știu…

Deși ar putea părea inutil, acest avertisment ce se aude des pe aerodrom, alături de: „Nu atinge elicea!” și „Nu atingeți avioanele!”, mai ales când îl cunoști bine deja, nu vă lăsați amăgiți. Nu este! Din contra, este întotdeauna și oricând binevenit! Mai bine să mi se spună de 700000 de ori, decât să o fac lată o singură dată.

Nu aflasem câte uși există, dar foarte sigur, dacă era vreuna bine ascunsă, nu pe aceea aveam să urc eu.

Cum spuneam, mă instalez „bine” și aștept. Îmbarcarea se face în ordine înversă părăsirii aeronavei.

Să privesc din unghiul ăsta… Mai e nevoie să vă cum cum mă simțeam? Cred că dacă spun: ca în AN2, e suficient.

Și iată-i în… Avionul LOR! Aici nu știm niciodată ce se întâmplă, decât vag ne putem face o idee, mai mult imaginând. Abia aștept să cunosc drumul până la 2500m, să-i văd „la start”.

Renunț la poziția aleasă (aveam să înțeleg curând de ce) și sunt acum legată în centură – așa-mi trebuie! Constat că o pot desface ușor – prima pe care pot și eu să o desfac, din toate pe care le-am întâlnit, dar nu intenționez. Puteam sta și lipită de tavan, nu cred că m-ar fi deranjat.

Privesc. Trăiesc. Simt. Sunt aici, cu EI. E cel mai important.

Decolăm…

Mamă, frați, vă rog… NU MĂ CĂUTAȚI! Voi fi puțin plecată… Unde?! Aaa… DEASUPRA!

Privesc în cabină. Of… Cât e de departe! Nici măcar un pas, până acolo!

Dar… Tac. Și totuși… Primesc permisiunea de a face acel pas, după instructaj scurt și complet. Abia îndrăznesc să respir și nici nu mișc!

Mi se arată umbra avionului, n-o văd. Să-mi mușc buzele de ciudă…

Ajungem la înălțimea de lansare: înapoi pe scaun și legat centură!

E prima dată când zbor între nori! E chiar prima dată! Momentul se cere savurat și îi acord timpul.

Derularea secvențelor experienței noi se petrece extrem de alert. Trăiesc intens și timpul arde repede. Trecut, prezent și viitor, toate par că se întâlnesc în aceeași clipă. Nerăbdarea de a atinge și cunoaște clipa ce urmează, dorința  de a mai rămâne măcar puțin în secunda care este și gândul suspendat în fiecare minut rămas în urmă…

Salt!

Deschidere „comandată” (comandă manuală), pentru experimentați și „declanșată” (comandă automată) pentru cei aflați încă la primele salturi.

Îi privesc. Dacă mă tem de ceva, pentru când va fi rândul meu, este reacția mea în fața ușii. Dacă spun brusc: NU MAI VREAU?!

La urma urmei… Mă știu în stare de multe, chiar și de una ca asta! Tot aud de acel salt „în gol”, dacă mă va speria… peisajul?

Nu mă pot apropia de ușă (centura e bine strânsă) – deși aș fi încercat câteva cadre…- și nu pot testa, deci, sentimentul. Dar îi văd pe ei: sar, unul după altul, zâmbind încântați, fără nicio ezitare! Cum pot sări așa… ÎN GOL?!

Dar dacă…?

NOI considerăm acel spațiu, până jos, GOL . EI, însă… N-au deloc aerul că s-ar arunca în ceva lipsit de esență! Pentru ei, tot acel spațiu e plin! Exact! Plin cu… AER! Nu îl vedem, îl respirăm, știm că există, dar îl ignorăm. Ei se aruncă, însă, așa cum se aruncă un înotător… în APĂ! Îl folosesc precum înotătorii apa. Îi folosesc curenții, tot așa cum înotătorul învață să înfrunte curenții apei! Înotători ai aerului! Și abia aici, acum, termenul „diving” (sarituri in apa), adaptat „SKYdiving” în parașutism (eng.), mi se explică!…

Ultima în AN2! URAAAA! Aiurea, ura! E… Ciudat! Lipsește ceva… PARAȘUTIȘTII! Și… CINE închide ușa? Eterna întrebare… Eu sigur… NU!

Dar sunt piloții, în cabina lor. Să trăim, deci, o coborâre și aterizare!

Zdrang!

Brusc atârn în… Ce naiba, că nu știu să fi sărit și eu! Ah! Huh! E… CENTURA!

Hîîîî!!! PANICĂ! Atârn în centură, la câtiva centimetri de podea. AM RUPT SCAUNUL! Cât de grea pot fi, frateee?! Scaunul ăsta a rezistat atât, iar eu reușesc să-l rup – culmea! – fără ca măcar să am parașuta în spate?!

Iar până jos… Cum stau?! Că e teribil de incomod atârnând în centură… Schimb scaunul! Nu pot! Am promis că nu ies din centură! Și… Nici nu am vreun chef să o fac.

Închid ușa! Ba n-o închid, că nu ies din centură.

Doar un salt! Mic! Mic de tot! Și mă mut pe alt scaun! Exclus! Am promis! Rămân în centură! Și privesc, cu dor, spre celelalte scaune…

Așa-mi trebuie, cine m-a pus să rup scaunul?

Of! dacă aș atinge, măcar, podeaua! Lărgesc centura! Ba n-o lărgesc, că ratez tot zborul!

Ce mă fac?!

Încep prin a mă face… Albastră. Cum voi explica eu comandanților că am urcat o singură dată în AN2 și am rupt avionul?!

Cum să rup scaun în AN2?! IM-PO-SI-BIL!

A, da?! Imposibil, spui?!

Trag adânc aer în piept și mă aplec să studiez… Dezastrul.

O, stai, tu, că ți-am găsit șmecheria! Trag, împing, oftez, mai trag un pic, rostesc o rugăciune: „Hai, MĂ!”… Gata! E reparat! Minune!

Liber la deplina bucurie!

Doar putin… Deasupra…

Mulțumesc piloților pentru decolare, zbor și aterizare,

șoptesc în gând: „Nimic de declarat la coborâre!” și pornesc spre punctul de  aterizare cu speranța că mai prind parașutiști în aer…

E timpul să mai învăț câte puțin.

Despre direcția de aterizare: fața în vânt, mâneca între picioare!

Despre tipul de parașute:

Aripă, ori rotunde.

Manta – pentru salturi de inițiere și antrenament

Solo

Pilot – cădere liberă

ParaFoil – pentru precizia aterizării

Tandem

Cu fiecare salt elevii devin mai buni. Se vede în fiecare zi. Din ce în ce mai sigur, mai aproape de saltea, de punct… Mai au multe salturi de efectuat, dar le place, vor, muncesc și, cu instructorii alături, abia le așteaptă.

Punct ochit, punct lovit, punct fix!

Da, da! Acela miiic de tot!

Iar reușita este semnalizată de un aparat ca acesta.

În pas vesel, la pliaj!

Punct și… de la capăt! Spre următorul salt!

Cum se încheie o zi de zbor? Desigur, cu pregătirea echipamentului pentru urmatoarea! Până atunci… strângem salteaua!

Păstrați-mi si mie un loc, vă rog!

Ah! Iată-l!

Mulțumesc!

Iar la final de etapă… TANDEM!

Parașute dedicate, echipament special, instructaj la sol… Am intenționat să trag cu urechea, dar… N-am prea reușit. Las instructajul specific pentru momentul potrivit.

Dacă nu intenționați să faceți salturi solo, ceea ce presupune cursuri de parașutism, dar vreți să încercați un salt, totuși, acesta este modul în care o veți face. Eu, prima!

De observat poziția de aterizare!

Puteți opta pentru fotografii și filmare aer-aer!

Dorința mea? Ca la aterizare să exclam: mă mai dau o tură!

Vă mulțumesc, parașutiști! Elevi, piloți, instructori!

Mulțumesc că m-ați primit, mulțumesc pentru fiecare secundă, pentru tot ce am învățat datorită vouă!

Fără să știu, fără plan, am parcurs drumul spre salt așa cum, dacă mi l-aș fi imaginat posibil, aș fi dorit să fie: cu primii pași!

Următorul? Va fi neapărat cu instructor! Tandem!

Mulțumesc:

Baican Ioan, Andrei Șerbu, Costin Gangan, Doru Iacob, Gaby Puck, Alex Olărescu, Drăgănescu Ioan Mihai, Horia Mihai, Crăciun Bogdan, Florin Avram, Naomi Mureșanu, Flavius Mihăescu, Vulpoiu Willy, Nicolae Soare, Ana-Maria Patrusapte, Mădălin Ovreuță, Victor Gheorghiu, Lavinia Bucur, Andrei Ionescu, Valentin Olaru, Alex Militaru, Cristiana Voinea, Nelu Săcară, Pantazi Valentina, Păun Mihaela, Dan Timofte, Corina Stanciu, Mihaela valentina, Lăcătuș Claudia, Mihaela Păun, Timofte Petru Andrei…

Mulțumesc, Aeroclubul României!

Ana-Maria Stoian