Când lumea ta devine alta, dintr-o dată…


Spitalul Obstetrica Ginecologie Ploiesti

Spitalul de Obstetrica-Ginecologie Ploiesti

Eu am plecat. Am ieșit în această lume care a luat-o brusc razna, de care mă izolasem, parțial de bunăvoie, cu doar câteva zile în urmă… Ei… Au rămas. Ei, personalul unui spital in așteptare… În așteptarea a nu se știe încă exact ce…
Oameni. Oameni minunați, pregătiți pentru a salva, pregătiți pentru a îngriji, pregătiți pentru orice, dar, oare, pregătiți suficient pentru ce trăim, cu toții, astăzi?!
Nimeni nu știe, dar, cu siguranță, vor face tot ce pot și tot ce știu, ca să fie bine. Așa cum i-am văzut făcând clipă de clipă.
Nu am stat mult, dar a fost intens.
Era programat, doar situația globală a fost neprevăzutul.
Mi-a fost frica, recunosc. Mi-a fost frică de trei zile: înainte, ziua operației și de ziua de… după.

Nu știam ce și cum va fi, nu știam nimic, deși m-am informat pe toate căile posibile: internet, prieteni, imaginație. Imi era frică de acea internare, cică „de bunăvoie”… Aiurea! Cine intră, frate, în spital… de bunăvoie?! Nicăieri nu e mai bine ca acasă! Cel mai bine e la aer, la soare, pe aerodrom, pe mare, la munte cu prietenii, la o prajitură, la serviciu! Acolo mergi de bunăvoie! Nicicum spre sala de operație, unde te așteaptă, în loc de suc, un bisturiu!
Dar… Viața a luat-o razna, normalitatea s-a răsturnat și a încremenit, când am aflat că nu am alternative, singura alegere nefiind DACĂ, ci doar… CÂND.

Partea bună era că altfel… eram perfect sănătoasă! Bine, perfect… La fel ca întotdeauna. Doar o defecțiune ce se impunea reparată, ca să nu îmi pun brusc și posibil viața în mare pericol.

Să o luăm sistematic… Nu e ACUM,  nu e  MÂINE, ci… Când doresc, dar cât mai repede posibil. Păi… Vacanța în aprilie, evenimentele încep în mai, anul se încheie în iunie… Aprilie-mai sună cel mai bine! Partea plină a paharului: nu merg cu ambulanța, ci pe picioarele mele, deci am tot timpul să mă obișnuiesc cu ideea (a se citi să-mi bag mințile în cap și să nu fac figuri, că și așa nu prea știu figuri la capitolul ăsta), să anunț un concediu medical și să mă pregătesc. Deci… Bagajul! Papuci, pijamale, trusa, să facem lista! Normal că n-am nimic din toate astea! Halat?! Eu?! Ce mai e și ăla?! Hai, bine că am totuși șosete… O să fie cald în aprilie, că nu degeaba prefer perioada asta…

Pas cu pas… Fiecare articol apare în dulap. Dar nu pare foarte șmecher aprilie… Până atunci se poate întâmpla orice, iar eu sigur nu vreau să ajung la spital cu SMURD-ul! Mă chircesc bine în mine și trag concluzia: nu e bine! Sunt eu în stare de funcționare perfectă, dar… Până când? Totul se poate precipita într-o secundă – risc, sau încerc să evit asta?

Decid că nu e cazul să merg până acolo… Să fie, deci… Mijlocul lui martie! Dacă totul avea să fie în regulă până atunci!

Decizia odată luată, pregătirile sunt în toi. Am chef de orice, mă simt mai în formă ca în urmă cu trei luni. „Trusoul” se îngroașă și el.  Să controlăm și inima, face parte din procedură… Pare OK. Psihic… Nu reușesc. Sunt sănătoasă, ce caut eu în spital?! De ce e nevoie să te operezi, dacă ești apt și sănătos?! Îmi răspund singură… Ca să nu intri în spital pe targă… Până la mijlocul lui martie se poate întâmpla absolut orice… Până la urmă, sunt adeptă convinsă a cezarianei la cerere, ce fac atâtea fițe?! Cam tot pe acolo, doar că lipsește… Marele bonus!

Ce fac eu cinci zile în spital?! Nu am stare nici două ore în asistență, la vreun examen, cum să rezist între patru pereți, atâta?! Sigur o să înnebunesc! Și unde mai pui că sunt turbată și de frică! Cum e să te operezi? De la trei ani nu am mai trecut prin așa ceva și nici nu îmi amintesc mare lucru; ce e înainte, ce se întâmplă, când se întâmplă, ce e… după?! Trei zile de coșmar: prima, de stat degeaba, de gândit, de zbătut cu gândul că m-am băgat singură acolo… Mi se spune că nu voi avea timp de nimic oricum, în prima zi, fiind zi de analize, de discutat cu anestezistul asupra tipului de anestezie (totală, bineînțeles!), că orele vor trece mai repede decât îmi imaginez. A doua zi, ziua Z, ziua cumplită în care, preț de câteva ore, îmi voi lua rămas bun de la tot ce știu, de la viață. Ziua în care voi dormi nu se știe cât timp… Trezirea, cu greu, care nu știu exact ce presupune – oare voi fi tot eu, sau vor fi ore de delir în care cine știe ce fac, ce spun? Dacă aflu apoi că cine știe ce drăcie am făcut?! Și nu vreau să dorm! Nu vreau să întrerup legătura cu viața, nici pentru cinci minute, chiar o iubesc! Așa cum e ea, e a mea și n-am niciun chef să o părăsesc! A treia zi, în care, încet-încet, se pare că îmi voi reveni… Voi fi repede eu? Cât de repede mă voi putea ridica din pat?! Măcar să fie cât mai repede! Of! O să înnebunesc! Și alte două – trei zile, în care sigur mă voi plictisi cumplit… Ce fac eu atâta timp pe acolo?!

Mai bine nu mă mai gândesc!!!

Nu-mi iese. Sunt tristă. O tristețe… Tristă și ea. N-am de unde să apuc nimic, totul e scris deja, iar eu n-am decât să aștept…

11 martie 2020… Mai sunt doar câteva zile și… Totul o ia razna… Brusc. COVID 19 preia controlul… Se închid școlile… Sunt perplexă. Hei, era vorba doar de un biet concediu medical! Lung, dar… Atât!

Spitalele se izolează. Ei poftim, după ce mă închid acolo, nici vizitatori nu voi avea! Dacă nu mă mai primesc?! Mi se spune că nu e posibil. Nu mă liniștesc deloc. Să merg mai repede?! Sincer, aș face-o, dar… Nici în ziua programată nu voi fi mai curajoasă, cum aș putea să mă grăbesc și mai mult?! Nu pot…

Ezit.

Tot nu pot…

Se declară situație de urgență, iar în prima zi… Mă înființez la internări. Intru într-un carusel pe care îl credeam eu nebun, dar pe care îl găsesc și mai turbat decât îmi îmaginam.

Mi se ia temperatura: sub 36… Normal, după ce totul e razna, s-a mai anunțat și iarnă, afară! În loc de martie, e lună de frig! Iar la ce friguroasă sunt…

Nimic nu e cum ar fi trebuit… Nici aici, dar nici afară, cred că nici nu mai contează dacă o iau razna, la cât de razna a luat-o totul în doar câteva ore… Voi rezista? Cum voi ieși de aici?!

Nu mai există opțiuni… Afară e necunoscutul. Înăuntru, totul îmi e necunoscut.

Parcurg etapele în vis. Nu e coșmar. Nu e nici frumos. Dar nici nu se compară cu nimic din ce am mai experimentat. În anormalul care a închis școlile și lumea, care a ridicat un cort în curtea spitalului, probabil… Aici poate găsesc de fapt o urmă de normalitate necunoscută mie…

Procedurile mă amețesc. Sunt și ele schimbate, în funcție de realitatea de la exterior. Din fericire, aici găsesc Oameni. Oameni mulți! Medici, asistente, infirmiere… Toată lumea mă preia, mă predă, mă trimite, ori mă cheamă. Ei știu bine ce fac și de ce. Eu, cum nu pricep mare lucru, n-am decât să încerc să nu amețesc de tot. Tensiunea e razna. Sare coarda amețitor. Sunt întrebată dacă am tratament – nu! Am niște pastile, nu am luat niciodată, sunt doar pentru a fi acolo în caz de nevoie. Jur că tensiunea mea trebuia să fie undeva pe la 12, nu sărită de pe fix! Culmea, pulsul era mai cuminte ca oricând! Dar ăsta deja știu că e nebun, în situații de criză doarme, iar în repaus e complet sărit… Reușesc să înțeleg că a doua zi voi intra în sală și că anestezia va fi totală. Reușesc să mă liniștesc – aparent – și chiar să mănânc. Bună mâncare! Fasolea de la masa de seară rămâne neterminată și chiar regret, dar trebuia să nu mă îndop, după cât am înțeles…

Străbat patru niveluri ale spitalului, în doar câteva ore. Văd multe, aud multe, învăț multe și simt și mai multe. Mă rătăcesc, mă regăsesc și mă pierd din nou. Printre drumuri sus-jos-sus și iar jos, tratamente, control sistematic al temperaturii și tensiunii, am amețit de tot…

Din fericire nu sunt singură în salon, iar la un sfert de oră de la „cazare” (atât a durat pănâ am reușit să mă adun suficient pentru a saluta și a mă prezenta, în sfârșit), deja eram o „gașcă” închegată. Atmosfera era destinsă – încurajator. În alt salon, evacuat acum pentru a putea primi eventuale cazuri de infectări, cunoscusem (dimineață fusesem ceva mai vorbăreață) alte două paciente, ce tocmai se externau. Operate, arătau și se mișcau foarte bine – la numai o săptămână. Deci aveam să stau șapte zile, nu cinci?! Deprimant…

Seară. Ultima… Și nu puteam fugi pe geam… Mi se aduce un calmant. CE?!

– Adică nu pot să fac noapte albă, cum aveam de gând?!

– De ce să faceți noapte albă?

– Păi de ce să dorm, n-o să dorm destul mâine? O să îmi fie și așa prea mult, la ce am nevoie să mai dorm și înainte?!

Mi se explică… Ar fi cazul ca organismul să fie odihnit… Amărât de organism…

Înghit cu tristețe pastila și spun noapte bună… Nu am, oricum, alte opțiuni… Și… Adorm… Dar nu vreau să doooorm!

Da, ador să dorm! În mod obișnuit, printre alte multe slăbiciuni, o mai am și pe asta. Ador somnul! Pentru că ador să visez… Dar este propria mea alegere!

Dimineața mi se scurg ochii la ceai și la felia de pâine cu unt, dar nu am voie. Nici nu îmi e foame, dar…

Clipa fatidică: REANIMAREA…

Îmi place acolo! Multe butoane, ecrane, prize, tehnologie, geamuri, monitorizare, siguranță, culori… Chiar e frumos. Dar nu vreau…

Și iată-mă în pat, așteptând. Așteptarea…

Când va fi?

Nu pot ști exact, lumea e ea însăși în urgență, totul se modifică de la o zi la alta, ședințe, decizii de ultimă oră, dar sigur VA FI.

Mă ghemuiesc, tristă, și… Aștept.
Clachez. Grav. Rău de tot. Nu mai pot. Nu voiam si nu aveam cui s-o spun… Dacă NU VREAU, contează?! Da, contează. Poți spune. Poți chiar si pleca, în ultima clipă. Pană la urmă, este, incă, o alegere. Poți renunta, ești om.
Nu m-a agresat nimeni, nu m-a bruscat nimeni, nu m-a împins nimeni, nici măcar cu o privire, dar mă simt bătută. Nu aveam cui reproșa ceva…
Imi era frică. FRICĂ! De… Somn. De desprinderea de viață. Nu vreau să mă desprind de viață, nu vreau să dorm! Cum să fac?! Ce să fac? Îmi venea să mă ridic și să plec. Puteam. Eram în stare. Nimic nu ma reținea, nimic în lume nu ma obliga. Erau clipele de care mă temusem, singurele, iar acum eram în ele până la gât. Am avut șansa imensă de a avea timp, pentru a mă pregăti. Și CE DACĂ?!
Nu vreeeeaaaau! Urlam în mine. Sunt în stare de multe, fac multe, mai sar și cu parașuta, mă bag și la scufundări, dar nu vreau somnul ĂSTA, nu mă puneți să fac așa ceva!
Nu știu ce tensiune aveam… Ghemuită în bula mea, singurul efort era de a nu plânge. Nu voiam să plâng. Nici nu îmi folosea, nici nu mi-ar fi alungat neliniștea, era complet inutil. Voiam să plec. Oricum, oriunde, doar să plec. Să ma ridic, ori să mă târăsc, doar să plec. Atât…

Dar… Ce făceam, apoi?! Tot aici aș fi ajuns… Nu se știe când, nu se știe cum… Acum, măcar, eram CONȘTIENTĂ. Iar asta conta enorm. Eram aptă, eram întreagă. Încă.

Nu aveam deloc încredere… Nu în medici, nu în anestezist, nu în sistemul medical, nu în procedură. În mine. Voi face față?! Voi rezista?! Da, inima a primit acordul, dar ce știu eu?! Cum și când mă voi trezi?! Sigur nu voi face vreo figură pe masă, îngreunând sarcina tuturor?! Dacă mă trezesc când nu trebuie?! Dacă nu mă trezesc la timp?! Dacă pulsul o ia brusc razna?! Dacă…?!

Cerule, mă voi piti un pic, mă adorm ăștia, eu nu vreau! Dar tu așteaptă-mă, albastru, că voi reveni curând! (Din fericire aveam ferestre și la reanimare, la trezire îmi propusesem ca cerul să fie primul lucru spre care voi privi.)
Vine doamna anestezist… Acel mare aliat din sala de operație. Toți de acolo sunt marii aliați ai pacientului. Anestezistul este cel care păstrează firul intact, firul acela fragil care te ține conectat la viață.
– Cum sunteți?
Nu zâmbesc. Nu pot. Eu care zâmbesc tot timpul…
-… Agitată!
– Păi… Să vă agit și mai mult… Sunt nevoită să vă fac… rahianestezie!

Îngheț.

Îmi explică… Ințeleg…

Dar… Îngheț: orice, dar nu ASTA! Știu, e de preferat, din start e cea mai bună opțiune, pentru oricine și oricând, dacă este posibilă ca variantă. Așa… Ești, tot timpul, TREAZ! Dar coloana mea e absolut varză, nu e indicat să suporte o asemenea agresiune, e vai de capul ei deja! Am și migrene, oricum, de aici și excluderea din start a acestei opțiuni altfel preferabile! Și… Recunosc: de injecția aia în coloană, de care toată lumea pare să fugă, să se teamă, îmi e cel mai frică!!!
Din păcate, din cauza virusului, devine UNICA „opțiune”.

– Acum… Pot… Pleca?! Șoptesc…
Da, pot pleca. Dar… Ce va urma?!
Rămân. Operația se încadrează ca durată, nu va fi nicio problemă, anestezia va funcționa.

Semnez… Strâng din dinți și… semnez… Ce e mai bine?! Durere, atac la coloană, sau un somn indus?! Nici măcar acel nod în gât ce apare când lacrimile sunt sugrumate nu mai îndrăznește să apară. Am semnat.

Intru (impropriu spus) în sală. Se constată că pierdusem botoșeii – în mod obișnuit, asta m-ar fi făcut să zâmbesc… Dar n-am chef. Doar îmi privesc picioarele, cu o undă de tristețe: chiar că am fost agitată, dacă am dat în halul ăsta din picioare!   Sunt îngrozită… Acum, chiar îmi e groază. Injecție în coloană?! Da, sunt ingrozită… Cum voi reuși să stau nemișcată, dacă  tremur deja?!

– Că tremurați nu-i nimic, am mai avut eu pacienți care tremurau!

Și tremur ca apucata… Nicio grijă, pentru asta există îngerii! Iar eu am avut doi alături de mine! Iar unul mă strângea ferm, în poziția recomandată. Dar nu pe mine, aveam impresia că mă strânge atât de blând, deși ferm, nu fizic, ci sufletul însuși mi se simțea cuprins în acea îmbrățișare atât de necesară! S-a ghemuit, oftând adânc și tremurând și el… Au știut exact ce și cum să facă, chiar dacă tremuram cu toată ființa (vă mulțumesc din suflet!) de frig (oricine mă cunoaște știe cum sunt eu capabilă să tremur de frig), dar, recunosc, în acele momente mi-am lăsat și toată frica acumulată să se elibereze. Acum, PUTEA.  De aici nu mai puteam pleca!…

Și aștept, cu toată disperarea de care mai sunt în stare, DUREREA…

Iar în cele din urmă, simt… CEVA. Nu înțepătură. Nu durere. Pur și simplu… CEVA. Mai mult o atingere ușoară…
Așa cum mi se promisese, nu durea nimic, nu durea deloc. Sincer, nu doare deloc! Orice altă înțepătură a durut mai mult de atât! Nu simt nici pătrunderea acului. Nu simt nici măcar intrarea vreunui lichid…
Gata. Este momentul în care m-am liniștit, in sfârșit. Cu totul. Complet.

Acum… Să vedem în cât timp amorțesc! Sunt relaxată. Toată neliniștea a rămas în acel vârf de ac. Sunt împăcată cu totul, cu orice. Momentul crucial trecuse și, ce era mai important decât orice, AVEAM: eram TREAZĂ!! Scăpasem de acel somn forțat…

Mi s-a spus ca nu a existat pacient sa se opună într-atât anesteziei, ca m-am luptat cu ea teribil de mult. Habar nu am, mie mi s-a părut că am amorțit destul de repede, dar nu știu nimic despre subiect. Fizic, însă, categoric, m-am luptat cât de tare am putut, pentru a o evita…

Eram conștientă, eram VIE. Drac, asa cum sunt eu, o zăpăcenie totală, pacoste, dar… o pacoste VIE. Era tot ce-mi dorisem, nu mai aveam nici îndoieli, nici frici.

Simt cum amorțesc și știu și care picior a fost mai supus. Dar nu știu momentul când s-a cerut bisturiul, deși, sincer, am intenționat să-l înregistrez… De aici, nu mai era deloc treaba mea. Despre ce avea să urmeze nu știam prea multe și nici nu mă privea. Încrederea, de acum, era transferată și funcționa.
Și cred că, liniștită si împăcată, am tras și un pui zdravăn de somn! Mai știu frânturi, dar, deși eram curioasă, mă simțeam mult prea bine ca să mă concentrez. Dacă într-adevăr am ațipit, am făcut-o cu toată ființa, era, într-un fel, și alegerea mea…

Cusătură (m-am trezit, eram lucidă, știam perfect unde eram și de ce, eram liniștită și teribil de leneșă) și transfer… Aici m-am concentrat, era prea interesant. Știu fiecare răsucire, încercam să-mi imaginez, să vizualizez. Nu prea am reușit, dar am încercat. Ferm și totuși foarte fin, blând. Cum or face?!

Spre salon… Tavanul se derulează frumos… M-a fascinat, urmăresc plafonierele: e ca în filme… Mai că aș fi zâmbit!

Eram vie! Îmi venea să râd… Dar nu cred că puteam schița mai mult de un rânjet strâmb.

Din nou transfer și iată-mă în pat, bine cuibărită sub păturică. Așa, că, la cât mi-s de friguroasă… Mulțumesc! De acum mă simțeam ca un pui în cuib.

Rapid, arunc un ochi spre fereastră. Cerul era acolo, albastru… Iar eu… Revenisem!

Îmi pipăi picioarele – teribilă senzație. Le ating din nou. Încerc să-mi descriu sentimentul – nu pot, sau nu îndrăznesc. Renunț.

– De unde știu când mă dezmorțesc?! Furnică? Gâdilă?

– Nu, dar o să știți.

Fix așa. În ordine inversă celei în care amorțiseră, picioarele încep să existe din nou. E bine, le am.
Mai aveam de așteptat doar acea clipă extrem de dorită: să mă ridic din pat!

Foto internet

Foto internet

Sunt calmă. Puteam urmări singură pulsul, tensiunea, eram cu ochii pe ecran, ca pe cel mai pasionant film. Nu de îngrijorare, nu aveam, doar din curiozitate avidă. Erau ALE MELE. Și le iubeam. Au fost cuminți.

Greață, amețeală… Rău… Mizilic. Las’ că trece. Eram fericită că exist. Puteam, în sfârșit, să zâmbesc.
Injectii… Aia e. Le urăsc, dar nu-mi băteam capul. La ce se întâmpla afară… Aș mai face și o mie, doar să trecem odată cu toții, cu bine, peste balamucul ăsta… Ce mai contează?! Ustură. Beah, am avut și mai rele, asta nu-i nimic! Chiar ustură! Sunt vie!… Pot zâmbi…
Injecțiile de noapte… Mi se spusese că astea sunt cele mai stresante, că ești tot timpul trezit brusc din somn și te înțeapă toată lumea, tot timpul. Nu m-au deranjat. Contactul uman a fost fenomenul magic. Cum să te superi că ești mângâiat?! Blând și ușor, mă trezeam zâmbind!

-Nu-i nimic, mă bucur să vă văd!

Trăiam! Și eram între Oameni! O grijă infinită pentru viață, pentru OM, pentru ființa fragilă și speriată, asta am simțit în jurul meu. Nu apucam să conștientizez că am o problemă, fie ea și minoră, că o mână, un chip, o voce erau lângă mine. A fost o noapte grea, dar eu nu am perceput-o așa… Știam că eram bine… O noapte am fost singură, apoi, eram cinci!
Ființe fragile, speriate și… Înfometate! Ora mesei era așteptată ca într-un cuib de vrăbii. Totul era foarte bun! Mâncam cu poftă, mâncam de parca înghițeam raze de soare, lumină, energie pură. Și ciripeam de bucurie. Ceai. Și pâine cu unt. (Ce jinduisem la ele, cu doar o zi în urmă!) Și apă.  Multă apă.

-O sticlă de suc nu aveți, în tot bagajul ăsta?! Mă întreabă, dezamăgită, asistenta.

– ?!

Nu aveam… La ce îmi trebuia?! Îmi trebuia?!

– Aveți orice aici, o grămadă de lucruri de care nici nu aveți nevoie! (Ca de obicei, așa era!) Dar la o sticlă cu suc nu v-ați gândit!

Păi… Nu! Că aveam sticluța cu… Apă! Ca întotdeauna! Suc?! Nici prin cap nu-mi trecuse! M-aș fi putut considera cam în pom… Că trebuia să beau. Mult și cam de toate. Norocul meu că mie îmi place, mai mult ca toate, apa. Și era din plin. Mi s-a realimentat sticluța – în sfârșit, aveam voie la apă! Mulțumesc, a fost foarte bună!

Viata era onorată cu fiecare secundă ce trecea. Iși reintra în drepturi.
– V-ați ridicat?
– Cum adică, aveam voie?! (Fusese primul lucru pe care mi-l înșurubasem bine în cap – să nu cumva să-mi vină vreo idee, nu mă dau jos până nu mi se spune!) Și eu încă zac aici?! Abia aștept!

Fie vorba între noi (de fapt am și mărturisit deschis, mai târziu), de cum m-am trezit, dimineața, îmi venise o idee interesantă cum că… Ar fi cazul să merg până la toaletă. Marele noroc a fost că aveam, totuși, o fărâmă de creier încă valabilă, care a apucat să strige, disperată: încă n-ai făcut primul pas! Și mi-am amintit ce îmi promisesem: fără supraveghere, nu mișc! Așa că mi-am proptit o mână în marginea patului și m-am ținut bine, în timp ce îmi vâram înapoi ideile rătăcite și am rămas cuminte sub pătură. Perfuzia? Da, m-ar fi împiedicat, dar, ca un făcut, în acel moment lipsea.
– Nuuu! Dar, acum, aveți voie! Ia să vedem!
Aveam deja strategia pusă la punct, doar sa aplic fără a omite ceva, fără a sări etape – nu vreau să mă trezesc la nivelul podelei.
Cum naiba fac să mă ridic, că nu reușesc să mă dezlipesc de patul ăsta?! Parcă sunt țestoasă! Asta nu era in plan. Mi se explică. Uf! Sunt pe marginea patului… Dau din picioare. Haios! Ating podeaua; împing ușor… Încerc si cu celălalt picior. Acum, cu amândouă. Atenție, pornesc! URA! Cu gura până la urechi, o ușchesc (în mintea mea, că mă mișcam mult mai lent decât credeam a o face) fără o direcție anume – n-aveam treabă nicăieri, așa ca o tai prin reanimare, conform principiului „dacă nu mă ceartă nimeni, înseamnă că am voie”. Se pare că sunt ok. Sunt pe picioare, deci functionez la cote acceptabile!

Scap și de oxigen, sunt EU. Așa cum mă lăsasem. Cu toate defectele la locul lor, neschimbată, doar puțin… Defectă. Numai puțin de șurubărit, pentru întărirea „reparației” efectuate, și îmi recâștigam, puțin câte puțin, mobilitatea și viața.

Și… S-a terminat răsfățul! Pe secție, înapoi la salon! Ce atâta alint pe la reanimare?!

Of! Dar mie chiar îmi plăcea aici… Nu-i nimic, înapoi de unde m-au răpit, că și acolo îmi place! Plec, deci, cu bucurie, pentru că este următorul pas spre lumea de afară, pe care o pot privi mai bine, prin ferestre mai multe. Din păcate nici lumea de afară nu e mai bine…

Surpriză! Am un salon… Doar pentru mine?! Șmecherie!

De atâta „șmecherie” mă bucur nespus să reîntâlnesc vechi cunoștințe, de acum câteva zile… E drăguț să ai un salon numai al tău, dar e și mai drăguț când ai cu cine bârfi cam despre orice din lume!

Bine, nu sunt chiar singură, că m-am învârtit și mi-am făcut rost de un coleg de cameră gras și gălăgios: un muscoi cât un taur! Ați văzut vreodată un om abia operat, vânând o muscă?! Nu?! Am văzut eu! Pe mine!

Cum dau eu după ăsta, că nici întreagă-întreguță nu sunt prea iute?! Să nu credeți că mai întâi nu am încercat să-l iau cu binișorul! Eu am vrut, dar s-a opus! I-am deschis ușa, l-am invitat, frumos, afară… S-a ascuns. I-am arătat și geamul – era cam frig, nu i-a plăcut. Am zis că, dacă mă lasă să dorm, îl las în pace. El, însă, „eteee… BÂZZZ!” la mine. Așa că i-am venit de hac, cu prosopelul (unul mic de tot). Nu mă întrebați cum am reușit, dar l-am nimerit până la urmă.

Și am dormit așa de bine… Nu înainte, însă, de a asculta toate zgomotele posibile. Infirmierele nu au liniște nici noaptea, nu știu ce tot robotesc, dar sunt mai ceva ca furnicile! Iar mașinile de spălat (nu stiu ce altceva ar fi putut fi, deși eu știam – sau credeam că știu – că spălătoria ar fi la subsol) cred că mi-au legănat tot somnul. Normal că nu m-a deranjat! Orice deranj posibil rămăsese în acel vârf de ac din sala de operație. Eram bine…

Nici toate înțepăturile de dimineață – pusesem ceasul să sune la 6:00, credeam io că-s șmecheră și mă găsește asistenta trează… Aiurea! Cred că sforăiam de vibra tot etajul! Ceasul a sunat abia cu mult după…

Scap și de branulă! Ce bine, deja nu se mai împăca deloc cu mine. Ziua eliberării!

Fac ture. Toată ziua fac ture de culoar. Ce bine că era mare! Și beau. Ceai, cafea, suc, apă. Tot tacâmul, cât încape. Apoi o iau de la capăt. Plec acasă!

Nu înainte, însă, de masă! Adevărul e că mâncarea e foarte bună! Și nu e indicat să mănânc pilaful… Dar tot înghesui un sfert de porție, și așa o să îmi stea gândul la cel lăsat în farfurie!

Următorul pas spre lumea de afară: împache… îmbulzirea bagajului. Ce mare satisfacție! Bagajul ăsta împachetat cu mare grijă și atâta tristețe pentru internare, îngrămădit, acum, aștepta doar să fie purtat spre casă…

Mărturisesc, zâmbind larg:

– Oricât mi-ar plăcea mie pe aici, pe la voi, tot mai bine e…

– ACASĂ! Mă completează asistenta, cu același zâmbet.

Vă mulțumesc din suflet, vă mulțumesc pentru tot! Medici, asistente, infirmiere, tuturor! Vă mulțumesc pentru actul medical efectuat, pentru cuvinte, gesturi, priviri, vă mulțumesc pentru ajutorul de a fi aici și mâine!

Eu… am plecat. Am ieșit în această lume care a luat-o brusc razna, lume de care mă izolasem, parțial de bunăvoie, cu doar câteva zile în urmă…

Ei… Au rămas. Ei, personalul unui spital în așteptare… În așteptarea a nu se știe încă exact ce…
Oameni. Oameni minunați, pregătiți pentru a salva, pregătiți pentru a îngriji, pregătiți pentru orice, dar, oare, pregătiți suficient pentru ce trăim, cu toții, astăzi?!
Nimeni nu știe, dar, cu siguranță, vor face tot ce pot și tot ce știu, ca să fie bine. Așa cum i-am văzut, făcând, clipă de clipă!

O parte dintre gânduri îmi vor fi la ei și azi, și mâine, toată viața.

Iar în această perioadă dificilă, cu atât mai mult – să treceți cu bine!

Singurul ajutor posibil, și în același timp promisiune, e, probabil, să stau în casă. Mie, acum, îmi e destul de ușor să fac asta – era programat să fie așa. Dar nu era deloc prevăzut ca, în același timp cu mine, întreaga omenire să fie nevoită să intre in… recuperare!

Dacă ne gândim, totuși, că nicăieri în lume nu e mai bine ca ACASĂ, poate îndulcim puțin această încercare-pedeapsă…

Cu drag, respect și recunoștintă, întregului personal medical de la Spitalul de Obstetrică-Ginecologie Ploiești, vă trimit toate gândurile bune!